Alecu Donici _Lupul si cucul

Rămâi sănătos, vecine!
A zis lupul către cuc.
Aceste ţări de rău pline
Le părăsesc şi mă duc.
Nu mai pot trăi aice,
De om, câine prigonit.
În Arcadia, ferice!
Este codru de trăit.
Unde aurita vreme
Împărăţeşte deplin,
Unde lupul nu se teme
De năpăstile ce-i vin.
Acolo nu sunt războaie,
Toţi în pace vieţuiesc:
Omul este blând ca oaie,
Iar câinii nici hămăiesc.
- Cale bună, măi vecine!
Dar te rog, să-mi spui curat:
Năravul nu-ţi iei cu tine?
Şi colţii ai lepădat?
- Să-i lepăd? Da' cum se poate?
- Apoi ţine minte, frate,
Că la viitoarea iarnă
Ai să rămâi fără blană.
Şi aşa s-a întâmplat,
Precum cucul i-a cântat.

Între oameni iar sunt unii
Cu colţi de lup înzestraţi:
Ori în care parte-a lumii,
Ei vor fi tot ne-mpăcaţi.

....

Calul şi călăreţul

Un vrednic călăreţ
Avea un cal prea blând şi bine învăţat;
Iar singur el semeţ
Şi despre cal încredinţat,
A vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul a pornit
La pas, încetişor;
Dar când a înţeles că n-are frâu strunit,
A prins a mai juca, a merge mai uşor.
Apoi, luându-şi vânt,
Sărea, zvârlea fugând,
Încât pe călăreţ l-a trântit el jos,
Iar singur a plecat la fugă mai vârtos
Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Şi, dând de-o râpă mare,
S-a zdrumicat de tot.
Stăpânul a aflat în urmă calul mort.
Ş-a zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
Eu însumi ţi-am gătit.
Tu sub povăţuire
A frâului strunit,
Erai prea blând şi bun şi nici nu mă trânteai,
Nici capul nu-ţi rupeai.

Şi slobozenia cât e de desfătată,
Dar când la un norod nu are
A sa măsură înţeleaptă,
Se face primejduitoare.

....

Măgarul şi privighetoarea

Măgarul a văzut pe o privighetoare.
- Prieteno, i-a zis, mă rog să mă asculţi:
Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi,
Că tu întru cântări eşti meşteriţă mare,
Şi iată, acum vreu
De iscusinţa ta să judec singur eu.
Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,
Când liniştit, abia
În sine ciripea,
Când tare şuiera,
Când glasu-i tremura,
Apoi, prin dulcea ei strigare,
Întru a dragostei cei gingaşe plecare
Pe amoraşul său chema,
Şi rediul desfătat, cântarea-i răsuna;
Iar lumea ascultând
Tăcea şi se mira.
Măgarul însă de pământ
S-a rezemat cu fruntea,
Şi a răcnit aşa: „Tu versuri ai plăcute,
Dar când ai asculta
Cucoşul de la noi, mai bine ai cânta."
Acestea auzind în suflet s-a jignit
Acea privighetoare
Şi de atunci a contenit
Pentru măgari a sa cântare.

Dumnezeu să ne ferească
De judecata măgărească.

....