Herta Müller. Nobel. Romania.

Herta Muller e a noastra, a romanilor, chiar daca nu e chiar a noastra. Ne incapatam sa o credem. Simtim nevoia de eroi, sa ne mandrim, sa ne dam mari, sa ne demonstreze cineva de acelasi sange cu noi ca putem si ca avem cu ce. Vrem ceva sa ne scoata din inertie, sa ne demonstreze ca putem iesi din cenusiu, sa ne faca sa credem ca o echipa nationala poate pierde demn un meci, ca o persoana integra poate conduce decent si corect o tara.

Ma iertati. Am uitat ca astazi este vineri. Ca in fiecare vineri, trebuia sa trimit newsletterul cu care v-am obisnuit: portretul unei femei deosebite. Imi alesesem subiectul si cuvintele mi se asezasera frumos in randuri negre pe fond. Mai mult ca sigur ca aveam ce spune despre Herta Muller: niste ani din viata petrecuti in Romania, o parte din opera, cenzurarea ei, fuga de Romania si de regim, emigrare Germania, succes in alte granite, premii literare obtinute, nominalizare 1999 la Nobel, un recent triumfator premiu Nobel, identificarea scriitoarei cu poporul german si dara de sange roman care ii curge prin vene.

Am vrut sa caut detalii, eventual picante si colorate dintr-o epoca neagra si indoliata despre care nimeni nu vrea sa isi aduca aminte adevarul alb-negru. Fara doar si poate, Herta Muller este o personalitate marcanta. O spun cu cea mai mare apreciere si respect. Un adevarat om de cultura. Nu o feminista, nu o victima, nu o visatoare, ci o luptoare impotriva opresiunii. O femeie demna de admirat in fata careia multi barbati ar scoate palariile care astazi nu se mai poarta, in fata careia multe femei nu ar mima invidie, ci ar incerca admiratie si respect. O scriitoare ce "descrie cu concentratia poeziei si franchetea prozei viata celor deposedati". Un om caruia un regim, ca multor altora, i-a facut mult rau.

Am vazut apoi cum au inceput sa cada lacrimile de emotie, de indignare, de isterie, cum am inceput sa ne umflam piepturile noastre romanesti cu mandrie si ingamfare, cu strigate, injuraturi, urlaturi si renegari cum numai noi romanii stim sa o facem. Este sau nu este Herta Muller castigatoarea premiului Nobel pentru literatura? Aceasta era adevarata intrebarea care ne tulbura emotiile si ne infrana bucuria turbata. Caci zau cand auzim de bine de Romania nu mai avem loc de temperari.

La auzul stirii ca o scriitoare germana de origine romana a castigat un Nobel, m-a incercat cel mai zdravan, ingamfat si bolnavicios sentiment de mandrie. Am vibrat laolalta cu sutele de romani... Na ca am aratat noi, romanii, unei lumi intregi de ce suntem in stare. Daca Herta Muller nu ar fi trait aici, nu ar fi avut ce povesti... Si m-am bucurat dublu. Inca o femeie care castiga premiul Nobel? Este o veste extraordinara. Nu doar ca stie unde se afla Romania pe harta, dar a trait in ea si a scris despre ea???... Este ceva mai extraordinar decat extraordinarul.


Incepusem bine si cursiv sa scriu despre experienta de viata a Hertei Muller si despre cea de Romania. Eram pe punctul de a o compatimi, dar m-am oprit subit. Am citit ca ii este bine in Germania, ca acolo se bucura de succes si apreciere. M-a incercat apoi un junghi de ciuda, ca la noi nu s-a putut... Urmatorul instinct apoi a fost sa dau glas catorva opinii critice la adresa ei sau la adresa pururei neputinte si incapacitati romanesti, dar citind fragmente din opera sa am inteles ca numai o persoana care a patimit in Romania si a fost marcata de ea poate scrie altfel. Premiul Nobel l-a castigat de fapt munca sa. In fata valorilor trebuie sa te pleci, nu sa te apuci sa judeci si sa iei la puricat. E o ineptie sa spui ca Herta Muller uraste Romania. Si mi-a fost rusine ca gandesc asa. Apoi m-am oprit.

S-ar fi gasit cateva informatii demne sa atraga atentia cititorului, menite sa creasca traficul mai ales daca as fi aruncat in joc cuvintele comunism, securitate si analizele emise de securitate. Gasisem cateva informatii prin care puteam demonstra ca Herta Muller este romanca indiferent de ce ar nega nemtii si ar confirma romanii. Dar m-am oprit. Realizarile sale, opera, munca, talentul au castigat Nobelul, nu talentul intregului si binecuvantatului neam romanesc.

Nationalism, iubire de tara... ce cuvinte perimate pentru noi, blazatii. Vorbele goale nu mai inseamna nimic... Ce miros de comunism au... Cum nu mai inseamna nimic... Unde vroiam de fapt sa ajung... Am constat un lucru. Simtim nevoia de eroi. Noi, romanii, suntem avizi sa avem eroi indiferent ca ne referim la fotbal, literatura, politica sau la mai bine. Nu suntem insa in stare sa ne formam eroii. Nici macar sa-i dorim suficient de mult ca sa se miste si scaunul de sub greutatea corpului asezat prea confortabil.

Simtim nevoia de eroi, sa ne mandrim, sa ne dam mari, sa ne demonstreze cineva de acelasi sange cu noi ca putem si ca avem cu ce. Vrem ceva sa ne scoata din inertie, sa ne demonstreze ca putem iesi din cenusiu, ca o echipa nationala poate pierde demn un meci, ca o persoana integra poate conduce decent o tara. Trebuie ca vreun strain sa spuna despre Romania ca e frumoasa si ca are potential ca sa o vedem si noi astfel si sa vedem potentialul din ea. Avem nevoie de dovezi care sa ne aminteasca ca nu trebuie sa ne fie rusine ca suntem romani ca sa uitam de specimenul care a ingrozit de unul singur o Italie intreaga. Iubim cu totii Romania si pentru multi este o iubire mare care nu o sa moara niciodata. Dar marile iubiri sunt cele care te dezamagesc cel mai rau. Pentru multi, marile iubiri sunt si cele imposibile. Dar noi nu vrem asta. Inca vrem speranta... Vrem si noi eroii nostri, vrem sa ne fie bine.

sursa: garbo.ro

publicat pe 16 oct. 2009/

http://www.garbo.ro/articol/Cariera/2663/Herta-M-ller-Nobel-Romania.html