Paulo Coelho: Ce este fericirea?

În toţi aceşti ani am trăit lângă o grămadă de oameni diferiţi: bogaţi, dar şi săraci, puternici, dar şi oarecare. În ochii tuturor celor cu care mi-am încrucişat drumul – inclusiv războinici şi înţelepţi, oameni care nu ar fi avut motive să se plângă – am zărit mereu ceva lipsă.

Unii oameni par fericiţi: probabil pentru că nici nu se gândesc la asta. Alţii fac planuri: „Voi avea un soţ, un cămin, doi copii şi o casă la ţară“. Cât timp gândurile îi ţin ocupaţi, sunt precum taurii în căutarea toreadorului: nu gândesc, doar continuă să se mişte.

Reuşesc să-şi cumpere maşina dorită – uneori chiar un Ferrari – şi cred că în asta constă înţelesul vieţii, aşa că nu-şi pun nicicând întrebarea amintită. Şi totuşi, în ciuda reuşitei, ochii lor trădează o tristeţe de care ei înşişi sunt adesea inconştienţi.

Nu ştiu dacă toată lumea e nefericită. Ştiu doar că lumea e mereu ocupată: muncind peste măsură, având grijă de copii, de soţ, de carieră, de gradul universitar, de ce va face mâine, de ce va mai trebui să cumpere, de ce anume e nevoie pentru a nu se simţi inferiori şi aşa mai departe.

Puţini sunt cei care mi-au mărturisit vreodată: „Sunt nefericit“. Cei mai mulţi spun: „Sunt bine, am reuşit să obţin tot ce mi-am dorit vreodată“. Aşa că întreb din nou: „Ce vă face fericiţi?“ Iar ei răspund: „Am tot ce-şi poate visa o persoană – o familie, o casă, un loc de muncă, sănătate“. Iar eu întreb iar: „V-aţi gândit vreodată dacă toate acestea reprezintă sensul vieţii?“

Ei răspund: „Da, asta înseamnă“. Iar eu insist: „Deci sensul vieţii îl dau munca, familia, copii care cresc şi apoi pleacă de lângă tine, o soţie sau un soţ care se transformă cu timpul din iubit în prieten. Dar, într-o zi munca ia sfârşit. Ce veţi face atunci?“

Ei răspund: nu există răspuns. Şi schimbă subiectul. Întotdeauna rămâne însă ceva ascuns dincolo de cuvinte: proprietarul de firmă care-şi doreşte să încheie afacerea la care a visat mereu, stăpâna casei care vrea mai multă independenţă sau mai mulţi bani, proaspătul absolvent care se întreabă dacă el şi-a ales cariera sau cariera l-a ales pe el, dentistul care şi-a dorit să fie cântăreţ, cântăreţul care a râvnit să fie politician, politicianul care a vrut să fie scriitor şi scriitorul care a visat să fie un simplu ţăran.

Pun pariu că pe strada unde stau, scriind acest editorial şi privindu-i pe trecători, toată lumea simte la fel. Acea femeie elegantă care tocmai a trecut îşi consumă zilele încercând să oprească timpul, controlându-se pe cântarul din baie, deoarece crede că de asta depinde dragostea. De cealaltă parte a străzii văd un cuplu cu doi copii.

Trăiesc momente de fericire intensă când ies cu copiii, dar, în acelaşi timp, subconştientul lor forfoteşte de gânduri despre postul pe care s-ar putea să nu-l obţină, despre nenorocirile ce ar putea să li se întâmple şi cum le-ar putea depăşi, despre cum s-ar putea proteja mai bine în faţa lumii.

Frunzăresc reviste pline de oameni celebri: toţi râd, toţi sunt foarte fericiţi. Cum însă acesta este un segment al societăţii pe care-l cunosc destul de bine, ştiu că realitatea e alta: toţi râd şi se bucură în momentul în care sunt fotografiaţi, dar noaptea sau dimineaţa povestea arată diferit.

„Ce să fac ca să continuu să apar în revistă?“, „Cum să ascund faptul că nu am destui bani ca să-mi permit acest lux?“ sau „Cum să fac ca viaţa asta îmbelşugată să fie şi mai splendidă, şi mai plină ca a altora?“, „Actriţa cu care sunt în această poză, râzând şi distrându-ne împreună, ar putea să-mi fure mâine rolul“ ori „Mă întreb dacă hainele mele sunt mai frumoase ca ale ei. De ce zâmbim atât de mult dacă ne detestăm una pe alta?“

În încheiere, amintesc cuvintele lui Jorge Luis Borges: „Nu voi mai fi fericit de acum înainte, dar nu contează, / sunt atât de multe alte lucruri pe această lume“.
sursa:adevarul .ro